so...

everyday floats by
like water under my bridges

valurile

infricosator de aproape si totusi
atat de obosit.
nu. nu mai vrea. invinovatiti-l. invinovatiti-l ca-i repugna tot ce simte
si e scarbit si e atat, atat de obosit.
luati-l si dezgoliti-l de simtamintele ce-i sunt zdreanta de toate zilele
dar nu-l lasati gol si increzator. nu-l lasati prada valurilor.
insa ele vin fara ezitare, vin zgomotoase si il imbie. si el vrea atat de tare sa se odihneasca...
ce-ar fi sa guste apa?

valurile amenintatoare isi continua imbratisarea.
si se retrag. ca sa se reintoarca si sa dea inapoi iar si iar. nu din regret. din obisnuinta.
voi l-ati lasat sa se piarda odata cu valurile
de ce l-ati lasat?
de ce mi-ati lasat sufletul sa moara?

we're all addicted to something that takes away the pain.

...

I used to think I was not like them but I'm beginning to have my doubts
my doubts about it

Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop

Later edit:

Eu nu am noroc. Alţii au noroc şi la fete, şi la cărţi, şi la şcoală. Eu am renunţat bucuros la jocul cu fete şi la jocul de cărţi numai ca să am noroc la şcoală. Dar nu am.

Aş vrea mult să ştiu ce crede Robert despre mine; nu ceea ce îmi spune, ci ceea ce crede. Ştiu că mă dispreţuieşte mult, pentru că, spune el, nu cunosc viaţa. Eu stau între cărţi. El îşi pierde timpul sau citeşte romane. El spune că „trăieşte". El e complicat, pentru că a cunoscut mai multe fete ca mine şi se plimbă duminica la Şosea. Eu sunt simplu, pentru că socotesc toate aceste copilării inutile, piedici în drumul aspru pe care trebuie să păşesc.

Desigur că era ispitit să se destăinuiască. Am ajuns un foarte bun observator. Pot recunoaşte repede pe cei chinuiţi de această nevoie lăuntrică. Mie mi s-au destăinuit foarte mulţi prieteni. Ei mă socotesc creat pentru a asculta confesiuni. N-au înţeles niciodată cât de puţin mă interesează sufletele lor. Pentru că destăinuirile nu sunt sincere. Fiecare încearcă să apară în faţa celuilalt mai original: să-l facă să-l admire sau să-l compătimească.Şi cu toate acestea, şi eu încerc la răstimpuri nevoia de a-mi deschide sufletul. Dar mă înfrâng. Şi nu vorbesc niciodată, nimănui, despre cele ce bănuiesc că se petrec înlăuntrul sufletului meu. Pe mine mă supără confesiunile. Sunt o slăbiciune. Eu nu înţeleg cum un bărbat poate avea nevoie de sprijinul altuia. Chiar cel mai bun prieten e un duşman în ceasurile grele. Atunci, trebuie să rămâi singur. Trebuie să izbândeşti sau să fii înfrânt, singur.

Să vină, pizmaş şi certăreţ. îl voi întâmpina, îl voi lăsa să-mi pipăie înche ieturile gândurilor, să-mi răvăşească sertarele, să stingă răni vechi. Poate, la urmă, pe înserat, cineva dintre noi doi va zâmbi...

Pentru că dispreţul trupurilor îmi îndurerează sufletul.

Am rămas să sfârşesc singur lupta, şi duşmanii răsar din mine, mulţimi. Nu ştiu cu cine lupt, dar simt tortura luptei şi jarul fierului ce mă despică. De ce am vrut să rămân singur? De ce nu e acum nimeni lângă mine? Nimeni, nimeni... Cuvinte ce amuţesc sufletul.

Nu-mi zâmbea sufletul decât după împlinirea unui fapt care depășea omenescul.

Un tânăr nu trebuie să creadă în fericire. Năzuințele lui ar purta atunci tragica și austera sobrietate. Dar e atât de dureros și greu să nu crezi în fericire. Pentru cei multi, fericirea ajunge chiar un sens dat existenței. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată și stapânită decât după ce te-ai îndoit de ea. Nu pesimism, ci luciditate, calm, voință eroică...

Anabel Lee

It was many and many a year ago,
In a kingdom by the sea,
That a maiden there lived whom you may know
By the name of Annabel Lee;
And this maiden she lived with no other thought
Than to love and be loved by me.

I was a child and she was a child,
In this kingdom by the sea:
But we loved with a love that was more than love -
I and my Annabel Lee;
With a love that the winged seraphs of heaven
Coveted her and me.

And this was the reason that, long ago,
In this kingdom by the sea,
A wind blew out of a cloud, chilling
My beautiful Annabel Lee;
So that her high-born kinsmen came
And bore her away from me,
To shut her up in a sepulchre
In this kingdom by the sea.

The angels, not half so happy in heaven,
Went envying her and me -
Yes! that was the reason (as all men know,
In this kingdom by the sea)
That the wind came out of the cloud one night,
Chilling and killing my Annabel Lee.

But our love it was stronger by far than the love
Of those who were older than we -
Of many far wiser than we -
And neither the angels in heaven above,
Nor the demons down under the sea,
Can ever dissever my soul from the soul
Of the beautiful Annabel Lee;

For the moon never beams without bringing me dreams
Of the beautiful Annabel Lee;
And the stars never rise but I feel the bright eyes
Of the beautiful Annabel Lee;
And so, all the night-tide, I lie down by the side
Of my darling -my darling -my life and my bride,
In the sepulchre there by the sea -
In her tomb by the sounding sea.

.

I hang my coat up in the first bar
there is no peace that I've found so far

union jack lover

Mantaua

when summer's gone...

*
morning found us calmly unaware
noon burned gold into our hair
at night, we swam the laughing sea
when summer's gone
where will we be?

*