Teatru?

Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structură excepţională. Din păcate, e ştiut că tocmai acestea sunt excluse iniţial prin însuşi caracterul Conservatorului. În definitiv, după ce criterii îşi aleg profesorii acestor şcoli elevii? Mai întâi "după fizic". Există aberaţia "fizicului în teatru", înţeles ca fizic frumos. Când arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton, Othello, Holofern, diform pentru Richard III, Smerdiacoff şi bufonii din toate piesele,tânăr şi frumos pentru Romeo, potrivit şi nervos pentru amantul "modern", burtos pentru comic, când, în sfârşit, arta cere în fizicul actorului tot atâta variaţie câtă a creat viaţa, comisia profesorilor admite cu preferinţă un fel de tip care "are fizic", adică nu e nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urât, nici alb, nici negru, în sfârşit, ceva desăvârşit mediocru, incolor şi neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani,care nu sugerează nimic şi pe care oricând l-ai lua mai curând drept funcţionar comercial decât slujitor al artei.
Altă aberaţie este cea "a vocii". O "voce muzicală", cu o sonoritate independentă de conţinutul frazei, e totdeauna, patognomonic, o dovadă de lipsă de inteligenţă, de absenţă a temperamentului şi a virilităţii.
Adăugaţi la aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecată a talentului. Talentul se descoperă, conform celor ştiute, în modul următor: în faţa comisiei aşezate la o masa lungă, un băietan sau o fetiţă sufocată de trac spune fie Latina gintă ,fie Duşmancele, şi după asta domnii examinatori descoperă talentul, cum medicii de pe vremea lui Moliere aflau de ce suferă un bolnav, pipăind piciorul patului.
În modul acesta clasele se populează cu numeroşi elevi, dintre care unii încă ar mai avea şansa, datorită neprevăzutului dezvoltării ulterioare, să poată crea în artă dacă n-ar fi obligaţi de maeştrii lor să-i imite, după geniala metodă didactică: "fă ca mine".

Camil Petrescu