Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop

Later edit:

Eu nu am noroc. Alţii au noroc şi la fete, şi la cărţi, şi la şcoală. Eu am renunţat bucuros la jocul cu fete şi la jocul de cărţi numai ca să am noroc la şcoală. Dar nu am.

Aş vrea mult să ştiu ce crede Robert despre mine; nu ceea ce îmi spune, ci ceea ce crede. Ştiu că mă dispreţuieşte mult, pentru că, spune el, nu cunosc viaţa. Eu stau între cărţi. El îşi pierde timpul sau citeşte romane. El spune că „trăieşte". El e complicat, pentru că a cunoscut mai multe fete ca mine şi se plimbă duminica la Şosea. Eu sunt simplu, pentru că socotesc toate aceste copilării inutile, piedici în drumul aspru pe care trebuie să păşesc.

Desigur că era ispitit să se destăinuiască. Am ajuns un foarte bun observator. Pot recunoaşte repede pe cei chinuiţi de această nevoie lăuntrică. Mie mi s-au destăinuit foarte mulţi prieteni. Ei mă socotesc creat pentru a asculta confesiuni. N-au înţeles niciodată cât de puţin mă interesează sufletele lor. Pentru că destăinuirile nu sunt sincere. Fiecare încearcă să apară în faţa celuilalt mai original: să-l facă să-l admire sau să-l compătimească.Şi cu toate acestea, şi eu încerc la răstimpuri nevoia de a-mi deschide sufletul. Dar mă înfrâng. Şi nu vorbesc niciodată, nimănui, despre cele ce bănuiesc că se petrec înlăuntrul sufletului meu. Pe mine mă supără confesiunile. Sunt o slăbiciune. Eu nu înţeleg cum un bărbat poate avea nevoie de sprijinul altuia. Chiar cel mai bun prieten e un duşman în ceasurile grele. Atunci, trebuie să rămâi singur. Trebuie să izbândeşti sau să fii înfrânt, singur.

Să vină, pizmaş şi certăreţ. îl voi întâmpina, îl voi lăsa să-mi pipăie înche ieturile gândurilor, să-mi răvăşească sertarele, să stingă răni vechi. Poate, la urmă, pe înserat, cineva dintre noi doi va zâmbi...

Pentru că dispreţul trupurilor îmi îndurerează sufletul.

Am rămas să sfârşesc singur lupta, şi duşmanii răsar din mine, mulţimi. Nu ştiu cu cine lupt, dar simt tortura luptei şi jarul fierului ce mă despică. De ce am vrut să rămân singur? De ce nu e acum nimeni lângă mine? Nimeni, nimeni... Cuvinte ce amuţesc sufletul.

Nu-mi zâmbea sufletul decât după împlinirea unui fapt care depășea omenescul.

Un tânăr nu trebuie să creadă în fericire. Năzuințele lui ar purta atunci tragica și austera sobrietate. Dar e atât de dureros și greu să nu crezi în fericire. Pentru cei multi, fericirea ajunge chiar un sens dat existenței. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată și stapânită decât după ce te-ai îndoit de ea. Nu pesimism, ci luciditate, calm, voință eroică...