inside

...oricine, în lume, în faţa celorlalţi, îşi poartă ca pe-o haină demnitatea; în sinea lui, însă, ştie prea bine ce se petrece cu el, în intimitatea lui de nemărturisit. Cedăm, cedăm ispitei, pentru a ne ridica iară şi, imediat după aceea, grăbindu-ne să recompunem, întreagă şi solidă ca o piatră de mormânt, demnitatea care să îngroape şi să ascundă de proprii noştri ochi orice urmă, amintirea însăşi a faptului ruşinos. Aşa suntem toţi!

***

Drama, pentru mine, e toată aici: sunt convins că fiecare dintre noi - vedeţi - se crede "unul", dar nu-i adevărat: este "atâţia", domnule, "atâţia", după câte posibilităţi de existenţă are în el: e "unul" cu cineva şi "unul" cu altcineva - şi foarte diferiţi! Şi totodată ai iluzia că eşti mereu "unul singur pentru toţi" şi mereu "acelaşi unul singur", care credem că suntem în fiecare act al nostru. Nu e adevărat. Nu e adevărat!

Luigi Pirandello

căci...

Căci nu te iubesc, să ştii. Dragostea e altceva: uitare de sine, jertfă, respect, duioşie, tot ce vrei. La mine nu-i decât o dorinţă neîmplinită şi exacerbată de eşecuri, o ciudă mare cu aripi şi mai mari, o obsesie care mă sapă şi-mi înghite liniştea. Asta-i, înţelegi? Nu pot să-mi aştern viaţa ca un soclu pentru monumentul fericirii tale.

Mihail Drumeş

a century of loneliness.

În felul acesta, Aureliano putea nu numai să asculte povestindu-i-se experienţele fratelui său, ci avea şi plăcerea să le trăiască de parcă i s-ar fi întâmplat lui însuşi; într-o zi, când i se explica foarte amănunţit mecanismul amorului, îl întrerupse pe fratele său pentru a-l întreba: “Ce simţi atunci?”

Jose Arcadio îi răspunse prompt:

-E ca un cutremur pe pământ.

***

Umblau ca doi logodnici fericiţi, pierduţi în mulţime, şi ajunseră chiar să bănuie că iubirea putea să fie un sentiment mai grav, mai profund decât acea fericire neînfrânată însă efemeră a nopţilor lor clandestine.

***

Bulgării de pământ îl făceau mai puţin depărtat şi mai real pe singurul bărbat care merita o astfel de înjosire, ca şi cum pământul pe care-l călca cu ghetele lui fine, lăcuite, în cine ştie ce loc din lume, ar fi transmis până la ea densitatea şi căldura sângelui său prin acea savoare minerală care-i lăsa un gust de cenuşă în gură şi-i aşternea un zăcământ de pace în adâncul inimii.

***

Descoperi dintr-o dată zgârieturile, vânătăile, rănile, ulcerările şi cicatricele pe care i le lăsase peste o jumătate de veac de existenţă cotidiană şi constată că vederea acestor ravagii nu trezeşte în el nici un sentiment, nici măcar milă. Făcu atunci un ultim efort pentru a căuta în inima lui locul în care putrezise dragostea, dar nu-l putu găsi.

***

Ameţit de aceste două nostalgii care stăteau faţă-n faţă ca două oginzi paralele, îşi pierdu minunatul său simţ al irealului până-ntr-atâta încât să le recomande tuturor să plece din Macondo, să uite tot ce-i învăţase despre lume şi despre inima omenească, să-l dea naibii pe Horaţiu şi, oriunde s-ar fi aflat, să-şi amintească întotdeauna că trecutul nu e decât minciună, că memoria nu are cale de întoarcere, că orice primăvară trecută este irecuperabilă şi că dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer.

Garcia Marquez

whispering

you get what you pay for,
we could cost a lot.